Recenzie asupra Irina Petraș, Moartea la purtător. Fragmentarium, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2025, 248 p.

Unul dintre nucleele teoretice ale eseului Moartea la purtător.Fragmentarium, semnat de Irina Petraș, constă în deplasarea accentului de pe moartea înțeleasă ca eveniment punctual, exterior vieții, pe moartea ca stare intravitală, constitutivă existenței umane.Eseista refuză imaginea morții ca pe un accident biografic sau ca pe o limită bruscă, preferând să o conceapă drept proces lent și continuu, care însoțește ființa încă de la naștere.Muritudinea (acea conștiință a finitudinii parcurse activ) nu intervine la finalul vieții ca alteritate radicală, ci o structurează din interior, modelând raportarea la timpul, la celălalt și la sine.Din această perspectivă, subiectul uman pare capabil să negocieze cu viața, dar nu și cu moartea.Aceasta nu poate fi înfruntată cu doze de imprevizibil, ci se lasă doar recunoscută, înțeleasă și integrată în experiența personală.În această perspectivă, moartea nu este trăită niciodată în mod direct, ci doar intuită, anticipată, presimțită.Ea rămâne o experiență de rang secund, concedată martorului, adică celui care supraviețuiește și care încearcă să-i dea sens prin memorie, ritual sau povestire.De aici decurge una dintre ideile centrale ale eseului, aceea a legitimării reciproce: omul există în măsura în care este "citit" de celălalt, iar calitățile, defectele și sensurile vieții sale rămân simple virtualități în absența acestei lecturi.Moartea radicalizează această dependență de alteritate, căci cel mort continuă să existe doar în măsura în care este invocat, amintit, povestit: "Că morții există doar fiindcă există viii care să-i invoce, să le perpetueze amintirea e un adevăr câteodată stânjenitor.Atâta vreme cât nu există un «barem» clar și răspicat al «plângerii morților», iar comunitatea te măsoară pe tine, supraviețuitorul, după durerea pe care o arăți, spre confortul viitor (rând pe rând, supraviețuitori), s-a introdus un «recurs» pus pe seama morților înșiși."(p.20) Această relaționare pune în lumină caracterul paradoxal al morții: deși este experiența cea mai solitară, ea nu capătă sens decât în interiorul comunității: "Moartea nu i se întâmplă nimănui în singurătate.Ea survine între oameni, cel puțin doi, și se stabilește în anumite limite, în funcție de «competența» celui rămas în viață.Certificatul de deces britanic semnat de doctor conține specificarea că acesta a dat verdictul «potrivit cunoaștințelor și încredințării sale».Cei doi, mortul și viul, se încredințează unul altuia.O marjă de arbitrar e oricând presupusă."(p.19) Ritualurile, doliul, memoria culturală nu sunt adresate morților, ci viilor, chemați să gestioneze ruptura, să integreze pierderea într-o ordine simbolică suportabilă.În lipsa unui barometru al durerii autentice, comunitatea ajunge să evalueze supraviețuitorul prin semnele exterioare ale suferinței sale, transferând, uneori abuziv, responsabilitatea durerii asupra morților înșiși.Această analiză, întreprinsă din perspectiva unei eseiste care nu mizează pe viața de apoi sau pe nemurirea sufletului, ci în memoria interioară, recuperează o viziune densă asupra morții, văzută nu ca neant pur, ci ca prezență tăcută, activă, care conferă greutate vieții.A trăi în orizontul morții nu înseamnă a cultiva disperarea, ci a recunoaște fragilitatea ca valoare constitutivă a umanului.Integrarea morții în viață și cultură se realizează, în acest fel, prin memorie și ritual.Într-o societate atomizată, civilizată, și dominată de consumerism, moartea